Domnul Santino Mascolo, sibianul

La ultima mea vizita la Sibiu, cu putin inainte de a finaliza albumul de fotografie despre acest oras, hotarasem sa mai vizitez o data strazile. Pietruite si inclinate, fara nici un metru patrat de suprafata plana, cu sarmul lor ascuns, slefuit.
Ma plimbam pe trotuarele inguste, numaram pietrele de pavaj. Ma jucam.
In panta unei uliti am zarit un magazin mai aparte. Ferestrele erau ticsite cu viori si violoncele in diverse faze de lucru. Lemnul inca nevopsit, nefinisat, imi placea.
Eram curios. Din respect fata de ceea ce banuiam ca se intampla pe cealalta parte a usii, nu am intrat. Am batut. Peste cateva clipe cineva mi-a deschis. O privire directa si calda. Mimica domnului din usa nu ma lasa sa inteleg daca deranjam sau eram binevenit. M-am scuzat, am explicat ca vroiam sa vad cum se naste o vioara, sa miros lemnul. Doar cateva momente.
« Cateva momente » s-au transformat in 2 ore.
Domnul Mascolo este un lutier. La a IV-a generatie.
« De ce la Sibiu? ». « Pentru ca Italia a devenit prea moderna pentru mine », mi-a raspuns. Masini, motociclete, miscarea aglomerata a strazii… Cu toate astea, nu-si dorea sa renunte la oras.
La inceputul anilor “90” a descoperit Sibiul si a hotarat sa mute aici. Si-a adus cu el atelierul, mobila, lucrurile personale, totul.
Acum lucreaza, in technica traditionala, doar cateva viori pe an.
Traieste retras, dar se bucura cand cineva ii calca pragul si priveste cu nesat la tot ce este in acel atelier. Nu exista scule electrice, nimic automat. Milimetru cu milimetru de lemn brut, clei, corzi, vopsea si sute de ore de munca. Mai reconditioneaza viori vechi si cateodata ii ajuta pe cei care nu-si pot permite o reparatie de calitate.
I-am vorbit despre viitorul meu album si i-am cerut consimtamatul de a-l avea in paginile lui.
Cateva portrete, cateva imagini in micul colt de atelier si domnul Mascolo devenise singurul personaj din albumul meu.
Singur, printre ziduri, case si strazi vechi.