Puiu
Sa fi fost 1996 cand incepusem sa-mi petrec week-end dupa week-end pe drumurile prafuite. Plecam de vineri seara, imediat dupa ce-mi terminam treaba, evident, pe doua roti. Ma opream abia dupa ce se intuneca de-a binelea.
Pe atunci, pensiunile din sate erau inexistente. Dar nu era nici un impediment. Bateam la prima poarta care ma inspira. Odata ce mi se deschidea poarta, in hamait si latrat de caini, spuneam “buna seara” si, fara multe ocolisuri, intrebam daca pot obtine o camera. Oamenii era primitori. Nu stiu daca o faceau din ospitalitate sau din curiozitatea de a avea la ei in curte o motocicleta. Sau amandoua.
In acea vineri, am urcat pe dealurile din Golesti, langa Ramnicu Valcea. M-am oprit la curtea unor gospodari.
La un bec cat o lumanare, m-am uitat pe harta pentru a face planul de a doua zi. Apoi am adormit. Dimineata, dupa lapte proaspat, doua oua ochiuri care fusesera ouate cu 2-3 ore inainte, ceapa si paine, am plecat mai departe.
Nu iesisem bine din sat si deja incepusem sa ma uit dupa ceva peisaje.
La marginea drumului, am vazut o “bucatica” de om. Mic de statura, haine goase, pantaloni cu mult deasupra gleznei butucanoase si un fular din lana aspra in jurul gatului. Urechile ca niste aripi tineau intre ele un cap mare cu privire molcoma.
M-am oprit si l-am salutat. Ca niciodata, l-am intrebat cum il cheama.
“Puiu” mi-a raspuns. “Si am opt ani”.
Imi placea Puiu…
Pe cat de nerealista era varsta pe care mi-o spusese, pe atat de simpatic imi parea. L-am intrebat ce face la margine de sat.
“Astept sa beau o bere”, mi-a raspuns iar.
N-am sta mult pe ganduri. Am facut cale-ntoarsa, am cumparat doua beri de la “disco-bar” satului si am ciocnit. Asa, de dimineata.
“…apoi, sa stiti, asta-i locul care-mi place mie cel mai mult. Stau si vad cine trece… . De locuit locuiesc dupa casa aceea mare… Dar nu cu nevasta. Pe ea am dus-o mai demult la groapa”, mi-a spus Puiu cu vocea lui ruginita si calda.
Linistit, cu vorba cumpatata, mi-a depanat despre pamant, casuta, vecini, despre padure, pajiste si coasa. Despre bucuria de-a bea o bere. Radea si ma privea senin.
Mi-am vazut de drum. In cateva minute, Puiu ma imbogatise.
Frumoasa povestea (sau mai bine zis relatarea). Fotografiile care ascund o poveste de genul asta in spate au ceva special, pe langa faptul ca pot ramane mult timp in memoria fotografului si privitorul este impresionat.
Multumesc pentru poveste si poza! Puiu e la mine pe perete si imi inveseleste zilele:)
Buna Nicoleta (?),
ma bucur ca Puiu place. Si eu sunt in continuare cu amintirea vie a acelei dimineti si a urechilor lui Puiu. Simpaticul personaj inedit.
Inteleg ca ai cumparat o carte postala cu el? De unde? Daca mai ai si alte carti postale cu fotografiile mele si esti curioasa, pot sa-ti relatez si povestile lor…in limita cat le mai stiu.
razvan
mi-a placut fotografia, si mai mult cele scrise…..imi place cum iti place sa traiesti, si mie la fel….
acum am vazut la stiri un director pe care il chema puiu usturoi. serios. oricum, nu era nici pe sfert asa de simpatic precum puiu tau.
Multumesc pentru comparatie. Puiu intr-adevar are o poveste aparte si pastrez o memorie speciala a acelei dimineti de mai
Draga Razvan, si eu am avut cartea postala cu Puiu. Am tinut-o pe birou 2 ani de zile, pentru ca imi imaginam ca asa ar urma sa arate iubitul meu la batrinete: senin si hatru…
Diana, nu pot fi decat onorat de faptul ca Puiu a rezistat atata timp pe biroul tau. Asa un personaj simpati,c nu mi-a mai fost dat sa intalnesc in toti aceste ani de haladuieli prin tara.
Frumoasa poveste, mai ales ca o citesc intr-o vineri….cu gandul la weekend. Mi-a oferit o caldura in suflet. Nu ajunge ca ne povestesti prin poze, dar o faci la fel de frumos si prin cuvinte.
Felicitari !
Multumesc Lorena
ps: azi am finalizat traseele de la EMA. E aventura, nu vacanta ca la Bicfalau…!!!
“Astept sa beau o bere” m-a cucerit pe loc,nemaizicand de zambet …
frumoasa poveste
desi sa spune ca o imagine face cit 1000 de cuvinte…si cuvintele asezare cum trebuie merg la inima
Ma uitam… De fapt – citeam fotografia, vedeam articolul… Poveste de serenitate si pace, de drum si de viata. Multumesc. La randul meu.
(nota: Tarziu comentariul, stiu… Acum m-am “impiedicat” de acest foto blog. Dar acesta e una din clipele fara de timp.)
Multumesc Bogdan.
“Clipe fara de timp”…imi place cum ai scris.
sa auzim numai de bine.
razvan