Agaftea Sfrejea din satul Carajdia este o femeie  pe care am convins-o cu greu sa ne descuie poarta unei case vecina cu a ei.

Observasem casa cu pricina de pe cealalata parte a gardului. Era vizibil parasita, dar avea o curte ce ma inspirase. Horia, prietenul si bucatarul calator cu care eram si-a dat si el acordul la a pregati ceva inedit pe o masa improvizata.

Odata intrati in curte, Agaftea s-a asezat într-un cadru de usa si, linistita, a inceput sa ne priveasca.

Horia cotrobaia prin cotloane dupa o masa, iar eu incepusem sa-mi instalez luminile. După-amiaza zilei era avansata si soarele ne atentiona ca nu ne mai priveste prea mult.

In acel loc aveai “starea de sat” al altor vremuri, cat timp puteai ignora termopanele albe… .

Horia a gasit o masa de fier ruginita, ascunsa sub o claie de lemne, in timp ce eu descopeream obiecte frumoase uitate printr-un sopron.

Masa odata curatata, am umplut-o cu tot harnasamentul nostru de bucatareala scos din masina. Cutii, cutioare, sticlute, borcane, mirodenii, legume, fund de lemn, cutite, oale si alte acareturi.

Muschiuletul de vita era proaspat achizitionat. Arata apetisant si l-as fi putut manca si nepregatit. Atat era de savuros si rozaliu.

Horia l-a transat in felii subtiri, dupa ce trecuse cateva clipite pe la focul pe care-l incropiseram intr-un colt al curtii.

A urmat apoi infasurarea in frunze de rucola si stropit putin cu otet balsamic bine maturat.

Agaftea se uita cu linistea-i in priviri. Nu stiu daca gustase vreodata aceasta delicatesa, dar isi bucura ochii sa vada cum prepara Horia toate cele.

La sfarsit de zi eram cu totii obositi si sticla de cuve ne facea cu ochiul. Urma insa drum lung pana la Resita si nu era cazul sa risc nimic. Eu; dar ceilalti m-au ignorat; si, asa, cu mainile pline de munca, au sorbit din paharele noastre de calatorie.

Text si fotografie:
razvan voiculescu
(blog.razvan-voiculescu.ro; www.bucataria-hoinara.ro)

Calatoriile mele culinare se apropie de final.

Urmeaza nordul Olteniei…si apoi lansarea albumului. La toamna.

M-am intalnit prima oara cu Horia, invitatul meu bucatar, la Resita si nu am apucat nici sa ne salutam in liniste, caci i-am spus cat de in graba suntem. Trebuia profitat de aceea prima zi de primavara insorita.

In mai putin de jumatate de ora eram deja in drum spre Rudaria, sat de deal de langa Bozovici.

Se aflau acolo mori mici de apa. Toate functionale.

Drumul serpuieste pe langa ele si nu sti la care sa te uiti mai intai. Am ales-o pe cea care se numeste “Indaratinica dintre rauri”. Amplasata intre 2 rauri si “camuflata” de o stanca, era un loc excelent pentru bucatareala noastra.

Mica cascada de langa ea, care salajluia cu turturi de gheata si  aburi de la soare, ne-a inspirat  spre o bucatareala mediteraneana.

In cateva minute, Horia a scos din masina, unde aveam “un arsenal” de ingrediente, un homar cu clesti mari si roz, asa cum ii sta bine bine sa fie.

Din lipsa de loc, am amplasam masa noastra “hoinara”, chiar pe podetul care face legatura intre ea si cararea de costisa. Era putin intr-o rana si in perpetua leganare. Horia s-a apucat de treaba.

Era timpul sa deschid o sticla de vin roze. O tinusem, de cand sosisem, in apa raului care atunci, la mijloc de martie, era inca rece.

Tot acolo pe podet am ciocnit pentru prima noastra bucatareala impreuna si pentru soarele care, “dupa atata frig si gheata” ne lasa sa ne bucuram de el.

Sosul de smantana cu busuioc si alte cateva mirodenii, au fost alaturate platoului marin.

Vantul adia usor si mirosul uleiului de masline de pe salata verde ii dadea o prospetime aparte.

Odata toate lucrurile pregatite, ne-am asezat la capatul podetului. Fiecare si-a luat un cleste roz si o bucata din coada homarului. Intr-un vas comun, am impartit salata, sosul. Langa noi ne-am asezat paharele de rose.

Apoi am privit mica cascada din fata noastra, care avea ceva sa ne spuna.

Cumva, in acele momente, mi-au trecut prin cap o replica celebra (cu care se incheie un film la fel de celebru):  “I think this is the beginning of a beautiful friendship”

In martie am finalizat o noua calatorie. De data aceasta, in Tara Fagarasului;  sigur,  pentru aceelasi motiv actual:  “Bucataria Hoinara”.

Echipa a fost foarte stransa:  Alina, calauza noastra fagaraseana,  Dana,  suportul “tehnic” si Marcela,  invitata mea pentru bucatareala.
Timp de o saptamana toti patru am haladuit printre satele si cetatile “tarii” respective,  pentru a gasi oameni cu ale lor povesti si locuri inedite unde puteam bucatarii.  Si erau cu duiumul.  Oameni, locuri… .
In satul Mandra,  Cornelia este o femeie plina de viata si vorba ascutita.  Nu-i tocmai tinerica dar crezul si spiritul de observatie ii sunt in plina forta.
Am intalnit-o in aceea camaruta-muzeu,  unde gaseai lucruri adunate, de prin satele invecinate;  un fel de mic muzeu personal.
Nu a durat mult si Marcela s-a pregatit sa inceapa o “bucatareala”;  muschiuletul de porc cu mirodeniile rosiatice si ceva fructe.

Intre timp, Cornelia ne povestea despre viata ei din timpul razboiului.  Care razboi?  Nu era asa de important.  Erau povesti frumoase,  aspre si cu ceva invataminte.
La un moment dat, Marcela a disparut in bucatarie.
In scurt timp au inceput sa soseasca in valuri,  valuri,  miresme de carne sfredelita si rumenita.
Atunci am deschis cu totii un vin rosu.  Ne aflam intr-o camaruta plina de frumuseti si ne era bine.
Cornelia a degustat cot la cot cu noi si a apreciat un vin “orasean”.
Odata bucata de carne asezata pe masa,  i-a adaugat sos de ciocolata,  samburi de pomegranat,  felii de portocale si o serie intreaga de mirodenii despre care numai Marcela stie.
Inainte de a savura, trebuia sa imortalizez fotografic minunatia,  activitate pentru care am fost privit cu animozitate.
A doua sticla de vin s-a epuizat repejor asa, ca si rabdarea prietenilor mei.
Fotografiatul nu-mi luase putin timp… .
In aceea camaruta plina de lucruri vechi si alese cu sensibilitate,  Cornelia si mica noastra echipa s-a bucurat cu dejunul Marcelei si vorba Corneliei.

Odata plecati spre Tara Lapusului, l-am rugat pe Serban, prietenul meu care bucatareste, sa se gandeasca la ce va gati in tigaia mare si grea a lui Nicoae Pitis, rapsodul nostru dintre dealuri. Fusesem cu alte ocazii, la acest taran plin de talent musical si  enciclopedie vie despre stabunii lui.

A ajunge la Nicolae nu este chiar usor. Locuieste intr-o casuta aprope de varful unui deal si ultimul km este practic o carare ceva mai lata, pe care o strabat numai vacile si oile.

Nicolea ne astepta langa oile lui si cu horinca pregatita. Acolo, in Tara Lapusului, mai toata lumea te intampina cu horinca, merinde si un zambet larg.

Serban s-a apucat sa pregateasca focul si sa spele ciupecile. Eu am amplasat masa, intr-o partea a curtii, langa un copac.

Serban isi fierbea intre timp pastele intr-o oala. Focul era molcom iar Pitis adusese instrumentele lui muzicale. Horinca ne inveselise putin si primele mirosuri se facusera deja simtite. Soarele ne gadile ei el, in aceea zi de ianuarie tarziu. A venit si randul tigaii pentru a rumeni putin costita, olivele, rosile mici si uscate si nelipsitul usturoi.

Tigaia gigant era greu de manuit. Serban o sprijinea cum putea, iar noi incepeam sa ne gandim deja la ce bucurie va fi cand vom ciocni primul pahar de vin si infrupta din tigaia fierbinte.

Ca sa dea un plus de veselie intanirii noastre, Nicolae a inceput sa ne cante din fuier si alte instrumente fabricate chiar de catre el. Acolo, in aceea curte de deal, sunetul muzicii lui, strabatea tot ce vedem in jur. Pitis este, in felul lui, o gazda plina de povete. Din cand in cand ne invita deasemeni, sa mai incercam din sticla de horinca cu bat de arin. Noi, la randul nostru, il imbiam sa cionim si din paharele noastre de vin, caci intre timp, bucatareala era gata si nici unul dintre noi nu mai aveam rabdare sa ne uitam la bunatatile din tigaie.

Acolo, pe masa aceea de sub pom, toti trei am golit toata tigaia. Nu stiu ca a contribuit mai mult: aerul de tara, vinul, soarele darnic, horinca, muzica lui Pitis sau bunatatile gatite.

Cel mai probabil din toate cate putin.
razvan voiculescu

BUCATARIA HOINARA

“UN BOTZ LA BOTUL OII”

Daca te apropii de Visina dinspre DN, peisajul far’ de hotar din stanga ta te uimeste cu intinderea lui.
Am cotit catre dealurile mici din departare. Intr-acolo aflasem ca sunt stane, detinute de sibieni, unde branza, urda si burduful sunt delicatese cautate.
Walter este patron de stana si lucreaza cu doi ciobani din zona; Sofronie si Arnautu’. Atmosfera peisajului cu cei trei era foarte pitoreasca.

Patronul tuna si fulgera iar cei doi angajati se supuneau fara comentarii. Nimic nu era pe placul sefului. Oile nu erau toate adunate la stana, laptele nemuls, magarul nabadaios si mamaliga nefacuta.
La vazul branzei grase si proaspete, scoasa din putina, s-a inceput pregatirea.
Taiatul branzei in felii mari si groase, la care s-au adaugat ardei gras, usturoi si un vin adus de mine.

Unul dintre oieri a pus de mamaliga in bordeiul de langa. Masa cu trei picioare strambe, oita care isi gasise loc sub pat si o tuica adusa de la Sibiu in sicla veche de lapte.
Nu mai stiu cum am combinat tuica si vinul, dar ce conta?! In mamaliga aburinda am infipt bucati de ceapa sparta cu pumnul. Necojita si cu miros de bordei.
Peste branza am imprastiat ulei de masline, seminte de floarea soarelui si nuci.
Putin prea binedispusi, mamaliga si tot ce era in preajma ei ne-au multumit pe deplin.

Oile ne priveau in liniste. Una dintre ele a fost curioasa sa miroasa ce mancau stapanii.
Bucatele, asa simple in esenta, le degustam acolo, pe camp, ca pe specialitati ale marilor restaurante orasenesti.

Eram nicaieri si, printre acele intinderi, soarele isi arata ultimele momente ale unei zile de mai.
Mirosul dobrogean te muta cu toate-ti starile catre bine si tihna.

razvan

Ps: Daca vrei sa cunosti aceste locuri, da-mi de stire. Oricand as imparti bucuria acestor intinderi.