Voci la cetate

Pensiunea barca orizont.jpgAm lucrat la un scurt metraj despre Dobrogea. De fiecare data cand ajung prin zona, poposesc la clubul de la poalele ruinei cetatii Heracleea.
Nu arata nicidecum a “camere de inchiriat”, ci, mai mult, a “maison de caractere”. Un complex de case rustice, pe care gazda le ofera invitatilor pentru a petrece un timp, in mijlocul naturii inca vii… .
Enisala fereastra cu pictura.jpgDe la mobila, la alei, terasa, dormitor, baie, cana de cafea, flori, ceasul de perete, gardul de nuiele, pe toate le gasesti randuite ca la un om cultivat. Cu suflet si bun simt, cu masura si rafinament. Nimic nu este “ca sa-ti ia ochii”, nimic « sa fie in nu stiu ce standarde” cerute de catre clienti.
Te duci acolo pentru ca in locul acela poti fi “la tine”. Usile nu ai chei, pe terasa te asezi unde vrei, iar spectacolul naturii pare fi facut pentru insanatosire.
Intr-o parte a gradinii cu levantica am observat un om care prelucra piatra de constructie. enisala-pietrar-01.jpgDin bolovan o facea mai mica, ii dadea forme noi dupa cum isi croia tiparul. Fascinant e sa vezi cum doua maini, un ciocan si o dalta modeleaza o materie atat de rigida. O ridica, o privea pe toata partile, o simtea, o potrivea intre genunchi si dintr-o simpla lovitura, o despica ca pe un mar tocmai cules.
Piatra la Babadag sculptura.jpgNici o lovitura nu era dura, nici o miscare violenta. Omul nostru pur si simplu ii stia locul sensibil. Diferenta intre el si un croitor de clasa nu exista.
Seara, am aflat ca va sosi din Sarichioi un cor de lipovence. Aveau sa cante melodii sub cerul liber. Nu mult dupa opt, au coborat dintr-o microbuz noua femei. Toate imbracate traditional.
Undeva, in gradina aceea invadata de levantica, in micul amfiteatru, la focul de tabara, incepeau sa te inunde voci melodioase in grai slavon. Singurul instrument era o tamburina. corul lipovenesc.jpgCantau si dansau. Ca intr-un ritual. Focul de tabara lumina piatra si iti ardea obrazul, in timp ce levantica iti mangaia narile.
Un ritual pentru pastrarea sufletului haituit; de locurile unde difuzoare sunt date la maxim, si unde oamenii nu vorbesc ci rag… .
Lucrurile de valoare trec de multe ori pe langa noi, iar noi… .

razvan

Ps: Daca vrei sa cunosti aceste locuri, da-mi de stire. Oricand as imparti bucuria acestor intinderi.

Orizontale, verticale si diagonale la Cupa IPA

IPA ramane pentru mine acea cupa cu cele mai frumoase trasee. Chiar daca anii “de glorie”, cand ne intalneam cu totii in Valea Dorului si beneficiam de trasee “in tandem” au trecut. Doamnele/domisoarele se puteau bucura de propriul traseu. Idem si noi, domnii.
Urasc sa realizez ca “acele timpuri apuse” sunt o realitate.
Cu toate eforturile celor care pun suflet si ne organizeaza cupele, anii au trecut si poate venim mai mult din inertie, mai preocupati de viata profesionala, de grijile zilnice si venim mai putin cu sufletul. Poate exagerez, dar nu o fac cu rea intentie. Exagerez pentru a va invita sa judecam “unde stam” cu aceasta traditie a noastra.
In continuare suntem prea multi care ne multumim numai a plati o taxa de participare (care este simbolica) si apoi asteptam “sa fim serviti”: traseele trebuie sa fie interesante, zapada batatorita, arbitri competenti, afisajul electronic, porti de plecare si sosire frumoase si colorate.
Va intreb numai ce credeti ca se va intampla daca “acesti catva” care ne organizeaza cele 3 cupe, nu vor mai dori (putea), sa sa ocupe de acest efort? Si daca n-ar mai face-o, cred ca nici nu as putea sa-i judec, din pozitia mea de simplu concurent. Nici macar ca o obligatie morala nu o au, din moment ce nu-i asista nimeni din generatii mai tanare.
Dupa cum cred ca ati vazut, nu vine nimeni din spate pentru a putea prelua, in curand, stafeta. Toti suntem ocupati, avem intalniri la birou, vrem sa schiem in Alpi in timpul liber, ramanem foarte putini la premiera pentru ca avem si alte treburi.  Pe undeva este de inteles.
Sigur ca nu ma refer la toti. Dar cei care se recunosc in aceasta atitudine ar putea sa-si dedice o clipita de gandire.
Am propus ca la masa de dupa fiecare cupa, sa facem efortul de a ne vedea, cat mai multi dintre participanti.
Putem astfel sa ne bucuram si printr-o alta modalitate, de revedere, cupe si amintiri.
Sezonul 2009 s-a incheiat.
Le multumesc celor care si-au sacrificat din timpul lor pentru a ne strange si anul acesta de 3 ori.
Nu mai putin celor care au ajutat material la organizarea cupelor.
Si va multumesc voua pentru ca v-ati facut timp.  Sa tinem o traditie.

razvan voiculescu

ps: postez cateva imagini surprinse pe traseul IPA 2009. Imi cer scuze ca nu am putut sa va fotografiez pe toti.

Anda Boc 01 m.jpg  Andreea Biro 01 m.jpg Andreea Topor 01 m.jpg Andrei Nadejde 01 m.jpg Cristian Stefan 01 m.jpg CUPA IPA 09-03 m.jpg CUPA IPA 09-09 m.jpg CUPA IPA 09-11 m.jpg CUPA IPA 09-14 m.jpg CUPA IPA 09-30 m.jpg CUPA IPA 09-35 m.jpg CUPA IPA 09-36 m.jpg CUPA IPA 09-44 m.jpg CUPA IPA 09-47 m.jpg CUPA IPA 09-50 m.jpg CUPA IPA 09-51 m.jpg CUPA IPA 09-52 m.jpg CUPA IPA 09-54 m.jpg CUPA IPA 09-70 m.jpg Dan Constantinescu 01.jpg Dorel 02 m.jpg Dragos Paun 01 m.jpg Garbis 01 m.jpg Micky Vasilescu 02 m.jpg Micky Vasilescu Stefan Topor 01 m.jpg Musi Vespremeanu 01 m.jpg Nadejde jr 01 m.jpg Razvan May 02 m.jpg Romica 01 m.jpg Sandu Georgescu 03 m.jpg Stefan Topor 01 m.jpg Zsabo 01 m.jpg Charlie 02 m.jpg Cristina Chiliman 01 m.jpg CUPA IPA 09-15 m.jpg CUPA IPA 09-73 m.jpg

Triunghiul Bermudelor la Iacobeni

BI-copsa-mare-04.jpgAcum cativa ani, de la Bistrita spre Sibiu, am stabatut, in propriul stil prafuit, un zig-zag imaginat. Medias, Sighisoara, Porumbacu de jos. Zona e plina de sate semiparasite, izolate, uitate. Frumos, pentru un privitor in trecere. Imi propusesem sa revin. Vroiam sa le descoper in liniste.
Asa s-a intamplat. Si, ca sa ajung mai repede in zona, am ales una dintre soselele noastre cu statut de drum national. In fine,.. diferenta o fac, probabil, cele cateva carute mai putine si radarele din ce in ce mai multe.
Noaptea mi-am petrecut-o la Copsa Mare, intr-un colt de vale pe langa o bisericuta saseasca. Era foarte frumos ingrijita contrar minimalei “indemnizatii” pe care o primea. Administratorul lucra la un gater si, impreuna cu fiul si sotia, tinea asezamantul curat si pregatit pentru vizita turistilor. Din turla, urbanismul riguros nemtesc descoperea o priveliste verde, timida, virgina. Ce eliberare a mintii…
moto-casa-Sasaus.jpgNu tineam cont de drumuri sau de vreo directie anume.
La putin timp dupa, am nimerit la Cris unde-am poposit doar pentru o gura de apa clocita din coburi.
C-un ochi pe harta si altul peste vaile din jur, am ales drumul spre Iacobeni. Piatra si multe viraje. Printre micile ridicaturi de pamant, drumul serpuit se ingusta vazand cu ochii. Abia daca mai stiam pe unde sa continuam. Rar se mai iteau urmele vreunei carute. Ne-am verificat “micul compas”, zis si GPS. Ne zicea ca directia este buna. Bine, bine, dar pe unde? Urme ioc, seara se aseza si padurea se deschidea ospitaliera in fata noastra.
moto-copsa-mare-LC-8-02.jpgNe-am luat dupa “compas”. Cei cu motocicletele mai grele incepeau sa aibe probleme cu echilibrul. Ceilalti le deschideau drumul. Padure, luminisuri, urcari, ceva urme razlete. Venea noaptea… Gluma se cam ingrosa. Cu toatea astea, spiritul aventurii ne zgandarea si mai tare.
moto-zid-ruina-Somartin-02.jpgUndeva, dupa un cot de vale, cateva lumini anuntau Iacobenii. Rromii de la marginea satului iesisera dintre chirpici si se holbau ca la niste naluci. Probabil ca din aceea directie nu prea aparea nimeni. Eram radiosi de reusita noastra. Nu intelegeam cum ajuseseram acolo. Dar ce conta!
Era prietenie si spirit de echipa.

Puiu

Moto-LC8-oltenia.jpgSa fi fost 1996 cand incepusem sa-mi petrec week-end dupa week-end pe drumurile prafuite. Plecam de vineri seara, imediat dupa ce-mi terminam treaba, evident, pe doua roti. Ma opream abia dupa ce se intuneca de-a binelea.
Pe atunci, pensiunile din sate erau inexistente. Dar nu era nici un impediment. Bateam la prima poarta care ma inspira. Odata ce mi se deschidea poarta, in hamait si latrat de caini, spuneam “buna seara” si, fara multe ocolisuri, intrebam daca pot obtine o camera. Oamenii era primitori. Nu stiu daca o faceau din ospitalitate sau din curiozitatea de a avea la ei in curte o motocicleta. Sau amandoua.
In acea vineri, am urcat pe dealurile din Golesti, langa Ramnicu Valcea. M-am oprit la curtea unor gospodari.
La un bec cat o lumanare, m-am uitat pe harta pentru a face planul de a doua zi. Apoi am adormit. Dimineata, dupa lapte proaspat, doua oua ochiuri care fusesera ouate cu 2-3 ore inainte, ceapa si paine, am plecat mai departe.
Nu iesisem bine din sat si deja incepusem sa ma uit dupa ceva peisaje.
Puiu-cu-urechi.jpgLa marginea drumului, am vazut o “bucatica” de om. Mic de statura, haine goase, pantaloni cu mult deasupra gleznei butucanoase si un fular din lana aspra in jurul gatului. Urechile ca niste aripi tineau intre ele un cap mare cu privire molcoma.
M-am oprit si l-am salutat. Ca niciodata, l-am intrebat cum il cheama.
“Puiu” mi-a raspuns. “Si am opt ani”.
Imi placea Puiu…
Pe cat de nerealista era varsta pe care mi-o spusese, pe atat de simpatic imi parea. L-am intrebat ce face la margine de sat.
“Astept sa beau o bere”, mi-a raspuns iar.
N-am sta mult pe ganduri. Am facut cale-ntoarsa, am cumparat doua beri de la “disco-bar” satului si am ciocnit. Asa, de dimineata.
“…apoi, sa stiti, asta-i locul care-mi place mie cel mai mult. Stau si vad cine trece… . De locuit locuiesc dupa casa aceea mare… Dar nu cu nevasta. Pe ea am dus-o mai demult la groapa”, mi-a spus Puiu cu vocea lui ruginita si calda.
Linistit, cu vorba cumpatata, mi-a depanat despre pamant, casuta, vecini, despre padure, pajiste si coasa. Despre bucuria de-a bea o bere. Radea si ma privea senin.
Mi-am vazut de drum. In cateva minute, Puiu ma imbogatise.

Alfa pe valea seaca

 “..si totusi s-a tinut…!” as spune, contrar ploii, a peisajului de primavara ploioasa si calda si a unei partii neprimitoare.
Nu am fost cu mult mai putini decat in anotimpul cu zapada multa, si nici dorinta de a castiga, nu a fost mai mica.
La cupa Alfa am ajuns, anul acesta, spre rusinea mea, cu intarziere. Cand este sa fiu in tara, nu exista sa lipsesc. ALFA, DRUMARI sau IPA, sunt cupele noastre, ale bucurestenilor, unde ne intalnim an de an pentru a ne revedea, bucura de zapada si nu in ultimul rand, a concura.
Mi-am oprit masina in parking-ul gol de langa teleferic. La sfarsit de ianurie imi este necunoscut asa ceva. Ploua marunt. Fara sa-mi mai incalt claparii, tarziu fiind, am pasit in ghete spre partia “Clabucet Sosire”. Sincer, credeam ca voi gasi o sanie sau doua, cu proprietari tineri si rataciti, care se bucura de partia schiorilor, fara ca cineva sa-i injure.
Dupa nu multi pasi, mi-am dat seama ca eram complet eronat. Printre taluzuri, pete de noroi si balti de zapada, slalomul special “era in toi”; tocmai se desfasura proba baietilor. M-am apropiat de sosire si Dorel, Grigore, Mihai, Petcu, Cristian, Stefan, Cezar, echipa in general, erau la datorie. Fanioane, concurenti, arbitri, timpi, liste, sustinatori si catva curiosi, calificari, poarta de sosire si cronometrul, toate erau acolo. M-am bucurat. Nici prin vis nu mi-asi fi inchipuit ca organizarea putea fi excelenta si pe astfel de conditii vitrege. Nu mai putin m-a bucurat numarul de participanti. In jur de 80.
Nu sunt un foarte social din fire. Prin natura meseriei mele, sunt obisnuit sa astept, observ si imortalizez. Dar de acesta data insa, mi-am exprimat direct bucuria revederii, celor pe care i-am intalnit in primele minute la “Sosire”.
Noi, cei care iubim aceste reuniuni de suflet, cupele noastre de casa, am dovedit-o inca odata ca nu zapada pulver sau soarele de iarna sunt singurele elemente care ne cheama sa participam. Mai degraba reintalnirea, slalomul, alunecarea, dorinta de a ne dovedi noua insine si poate celorlalti, ca putem participa, concura, castiga.
Acest spirit, care mai exista inca, ar trebui sa-l constientizam mai pragmatic; prin a strange randurile prieteniilor. Reper exceptional si rar, care tinde sa-si schimbe valentele si intelesul.

Ne revedem la Drumari… .

Cupa Alfa 2009 Concurent 01 m.jpg Cupa Alfa 2009 Concurent 02 m.jpg Cupa Alfa 2009 Concurent 03 m.jpg Cupa Alfa 2009 Concurenta 01 m.jpg Cupa Alfa 2009 Corvin 01 m.jpg Cupa Alfa 2009 domnisoara Parvat m.jpg Cupa Alfa 2009 Dorel si Grigore 01 m.jpg Cupa Alfa 2009 Musi 01 m.jpg Cupa Alfa 2009 Nadejde 01 m.jpg Cupa Alfa 2009 Premiera 01 m.jpg Cupa Alfa 2009 Premiera 02 m.jpg Cupa Alfa 2009 premiera 03 m.jpg Cupa Alfa 2009 Premiera 04 m.jpg Cupa Alfa 2009 Premiera 05 m.jpg Cupa Alfa 2009 Premiera 07 m.jpg Cupa Alfa 2009 Premiera Caramfilescu m.jpg Cupa Alfa 2009 premiera Stefan Cristian m.jpg Cupa Alfa 2009 Premiere Chiliman 01 m.jpg Cupa Alfa 2009 premiere Romica m.jpg Cupa Alfa 2009 Vue general 01 m.jpg Domnisoara Paun jr 04.jpg

Muntele de nisip

Dune-Arcachon-10Stiam despre acest loc. Il vazusem prima ora in anii “80”, pe cand cutreieram Franta in lung si-n lat, fascinat de varietatea pamantului fostilor regi.
“Dunele lui Pilat”. Un munte de nisip, la sud de Bordeaux in bazinul Arcachon. Pana aici, nimic special. Dar daca treci prin preajma, opreste-te si urca cele aproximativ 300 de trepte. Ti se va deschide un spectacol rar.
De acolo, vezi tot bazinul. O lume de insule razlete, de pasari nerabdatoare, de veliere jucause… Daca-ti intorci privirea spre poalele muntelui, te cheama oceanul.
Si-apoi, din jurul tau si pana la gura infometata a oceanului, cat vezi cu ochii, nisip. Imbratisat, apoi aruncat, chinuit de maree, indragostit.
Fascinanta este si activitatea vizitatorilor ajunsi in varf. Dupa ce-si trag sufletul, se rasfira care-ncotro, pe dune. Se aseaza pe nisip, se plimba, fotografiaza, mananca un sandwich sau isi scot din rucsac o sticla de apa minerala. Privesc, se privesc, admira, isi amintesc, chicotesc; copii se rostogolesc la vale, se joaca, vocifereaza.
Dune-Arcachon-15O comunitate de natii, culori, religii, convingeri, intr-o permanenta transformare. Oameni din toata lumea. Un peisaj metis, in care nimeni nu deranjeaza pe nimeni.
Un respect tacit pentru locurile frumoase, pentru cel de langa tine. O comunicare la volum linistit, in asa fel incat cei de-aproape sa se poata bucura de frumos.
Pe toata intinderea aceea nu vezi un muc de tigara sau vreun ambalaj aruncat. Nu vezi jucatori inraiti de table, nu vezi paturi intinse pe care stau la soare “distinse familii” si nu auzi muzica din telefoanele mobile ale “melomanilor”.
In revansa, ai vuietul oceanului din indepartare. Daca vrei sa-l asculti, poti deslusi cu usurinta cate ceva despre simplitatea frumusetii.

PS: de curand, am fost la Babele…masini, vociferari, gunoaie, gratare. Cat trebuie sa indure muntele!

Normalitatea tehnicii de a skia

austria-ski-iarna-kossen-schiuri-si-zapada-01-m.jpgIn fiecare sfarsit de an iau copii catorva prieteni si plec in Austria la ski. Ii invat pe pitici sa inteleaga schiul in primul rand ca pe o activitate sociala unde te poti intalni cu oameni, discuta, cunoaste, bucura de atmosfera de pe partie, imprietenii. Toate aceste sub activitate sportului efectiv.
Austria iti ofera o normalitate care la noi sa pierdut. Noi trebuie sa ne parcam masinile cu botul pe partie, sa “tinem rand” prietenilor la teleferic (reminescenta comunista cand ne tinem rand la carne sau hartie igienica), trebuie sa vorbim tare ca sa auda lumea la ce bar exclusiv ne vedem seara cu gasca, sau ne injuram ca la usa cortului cand ne ciocnim pe partie. austria-ski-si-parapanta-kossen-m.jpgIn fine nu vreau sa generalizez acesta stare de fapt, dar cred ca nici departe nu sunt de realitate.
Copii pe care-i invat sa schieze vreau sa cunoasca atmosfera anilor de normalitate pe care eu am avut privilegiul s-o cunosc si bucura de ea. Anii 60-70.
austria-ski-walchsee-01-m.jpgIntr-o tara ca Austria le pot arata ca oamenii se si respecta pe partie, se ajuta daca unul a cazut, sau un parinte are nevoie de ajutor ca sa-si urce copilul in teleferic.
Astfel tehnica skiului devine numai unul din elementele care trebuie stiute despre acest sport.
La multi ani.

Magarul ramane neagresat

V-am tot povestit de obsesia mea de a calatori prin aceasta tara pentru a imortaliza ceea ce, in ritm acelerat, se pierde, se schimba sau dispare. De la arhitectura traditionala, de care, aparent, nimeni nu mai este interesat, la gradinile umplute cu scaune de plastic albe si umbrelele cu brand-uri cunoscute de bere, la pantofii cu toc cui si costume serpuind printre balti si smocuri de iarba. Satul romanesc se transforma din ce in ce mai mult.
magari-01Si atunci este normal sa fug ca sa caut ceea ce a mai ramas din alte timpuri.
Acolo, la sat, animalele de pe langa casa omului raman intotdeauna elementul vietii. Crescutul gainii, oii, calului, ratei, magarului, ramane un semn al vietii noastre frumoase.
Cei care scot la pasune turmele si cirezile satelor sunt insa niste ciudatenii de oameni. Inchipuiti-va ca, de dimineata pana la lasatul serii, ei nu au cu cine vorbi. Rar se mai intalnesc pe acele dealuri sau campuri cateva turme. Atunci acele ciudatenii de oameni mai schimba cate doua – trei vorbe. Dar apetitul comunicarii nu scade.
Trecand pe langa ei in calatoriile mele, ma mai opresc sa-i salut sau chiar ii intreb de anumite directii pe care as vrea sa le gasesc. Prin pustietatile acelea este greu sa te poti orienta cateodata.
De cele mai multe ori nu le inteleg explicatiile. Vorbele lor parca sunt construite dupa un limbaj numai de ei stiut. Daca mai adaugam si dialectul local, ma declar deseori pierdut.
foto-19.jpgInsa vacile, oile, caprele au parte zilnic de o portie prelungita de “altoire” prin “comunicare”: “tiiiiiiiii”… “hooooooooou… unde fugi, urato?”… “uite, proasta tatii, cum sta si se uita ca o balega!!”, “… misca, idioato, din balta!”. “… brrrrrrrrr…”,  “..f….gura matii de incapatanata neagra!”… “friiiiiiiiii”… “boala naibii de cornuta…”,” …hoooooooooo… misca, boala!!” si tot asa.
In afara de momentele cand turma sau cireada se odihneste intr-un loc, restul timpului revin apelativele acestea din fel de fel de motive.
Si atunci, ma uit dupa magarii care sunt ancorati de o funie la marginea satului. Mesteca, se adapa, se uita indiferenti la trecatori, au o liniste in priviri si mai nimeni nu-i baga in seama. Ei raman neagresati.