Privire catre nori
December 17, 2008 by razvan voiculescu · Leave a Comment
Joi seara, 11 decembrie, lansez ultimul album. Este un album la care am inceput sa vizez de catva ani buni.
La inceput mi-am dorit sa editez aceasta lucrare numai despre Portita. Cu timpul am realiza ca un album “de dimensiuni importante” nu voi putea realiza numai cu acest subiect. Nu am experienta suficienta de a gasi si aduna imagini pentru o lucrare complexa.
Intre timp am inceput sa lucrez in paralel si pe subiectul Dobrogea. Si am facut si o pasiune noua. Dobrogea.
Odata ce am strans suficient material pentru cele doua tinuturi albumul era, pentru mine, ca si editat.
In paginile lui am incercat sa apropriu cerul de pamant prin valsul noroilor. Orizontul, este tinut mereu departe de albul lor.
Ei fug, se rostogolesc, se imbina si dezbina, au un joc al lor de nedescris prin cuvinte. Si au acele nuante de alb, care se pot vedea numai acolo.
De aceea pe acele meleaguri merita sa te intinzi, sa fi departe de om, sa intelegi de ce fericirea poate sa vina din lucruri simple, si sa te ai pe tine aproape.
Iar daca te-ai pierdut, asa cum ar fi bine, te uiti dupa vant. Directia lui, ti-o arata rostogolirea platelor uscate, numite de lipoveni “catipolea”.
Va astept la vernisaj. Diverta Magheru. Scurtmetrajele despre Portita si Dobrogea pe muzica lui Nicu Alifantis va va lasa purtati.
December 11, 2008 by razvan voiculescu · 6 Comments
Prieteni,
Daca aveti o jumatate de ora libera in joia de 11 DECEMBRIE LA ORA 18, nu ezitati sa veniti la lansarea noului meu album.
Am invitat-o pe MAIA MORGENSTERN, ANDREEA GRIGOREAN (autoarea textelor introductive si a titlurilor fotografiilor mele) si pe OCTAVIAN RADU. Le multumesc pe acesta cale ca au acceptat invitatia si vor vorbi despre albumul meu.
Lansarea o fac la DIVERTA MAGHERU. Voi proiecta scurtmetrajul “Dobrogea. inceputul Lumii” si imi va face placere sa discut cu voi despre o Dobroge mult prea putin cunoscuta (din fericire?). Nu mai putin despre Gura Portitei si toata desertaciunea acelor km de plaja. Este ultima reduta a acesteia care apartine inca, naturii.
Va astept, indiferent de trafic.
razvan
Domnul Santino Mascolo, sibianul
November 26, 2008 by razvan voiculescu · 4 Comments
La ultima mea vizita la Sibiu, cu putin inainte de a finaliza albumul de fotografie despre acest oras, hotarasem sa mai vizitez o data strazile. Pietruite si inclinate, fara nici un metru patrat de suprafata plana, cu sarmul lor ascuns, slefuit.
Ma plimbam pe trotuarele inguste, numaram pietrele de pavaj. Ma jucam.
In panta unei uliti am zarit un magazin mai aparte. Ferestrele erau ticsite cu viori si violoncele in diverse faze de lucru. Lemnul inca nevopsit, nefinisat, imi placea.
Eram curios. Din respect fata de ceea ce banuiam ca se intampla pe cealalta parte a usii, nu am intrat. Am batut. Peste cateva clipe cineva mi-a deschis. O privire directa si calda. Mimica domnului din usa nu ma lasa sa inteleg daca deranjam sau eram binevenit. M-am scuzat, am explicat ca vroiam sa vad cum se naste o vioara, sa miros lemnul. Doar cateva momente.
« Cateva momente » s-au transformat in 2 ore.
Domnul Mascolo este un lutier. La a IV-a generatie.
« De ce la Sibiu? ». « Pentru ca Italia a devenit prea moderna pentru mine », mi-a raspuns. Masini, motociclete, miscarea aglomerata a strazii… Cu toate astea, nu-si dorea sa renunte la oras.
La inceputul anilor “90” a descoperit Sibiul si a hotarat sa mute aici. Si-a adus cu el atelierul, mobila, lucrurile personale, totul.
Acum lucreaza, in technica traditionala, doar cateva viori pe an.
Traieste retras, dar se bucura cand cineva ii calca pragul si priveste cu nesat la tot ce este in acel atelier. Nu exista scule electrice, nimic automat. Milimetru cu milimetru de lemn brut, clei, corzi, vopsea si sute de ore de munca. Mai reconditioneaza viori vechi si cateodata ii ajuta pe cei care nu-si pot permite o reparatie de calitate.
I-am vorbit despre viitorul meu album si i-am cerut consimtamatul de a-l avea in paginile lui.
Cateva portrete, cateva imagini in micul colt de atelier si domnul Mascolo devenise singurul personaj din albumul meu.
Singur, printre ziduri, case si strazi vechi.
Enisala, dupa pietre si soare
November 19, 2008 by razvan voiculescu · Leave a Comment
Pregatesc sa fac un nou scurt metraj despre viitorul album de fotografie. De data aceasta, despre Dobrogea. Acea Dobroge pe care, cu plecaciune imi permit sa spun, este cunoscuta de foarte putini dintre noi (dar mai multe despre ea am sa va povestesc la sfarsitul verii).
Ma opresc acum in a istorisi doar despre colina ingradita de ape, stuf si o bucatica de sat. Enisala. Si despre tantosa cetate Heracleea, din varful colinei. O minunatie de loc.
Ajunsesem pe inserat. Vantul puternic de peste zi se linistise, iar pensiunea de la poalele cetatii era tot ceea ce puteai sa-ti doresti pentru confortul necesar. Am descarcat coburii motocicletei, mi-am strecurat intr-un rucsac aparatul de fotografiat si am cautat o cararuie pe care s-o apuc pe 2 roti. In curand avea sa se lase intunericul. Trebuia sa ma grabesc. Poteca cu pricina serpuieste dealul ca o spirala si se opreste brusc la portile cetatii. Acolo am proptit motocicleta si apoi am luat-o la picior. Ma grabeam sa parcurg ultimii metri ca sa ating cu palma piatra zidului, inca incalzita de soarele de peste zi.
Gasisem o piatra slefuita de vant pe care sa ma asez. Pasii mei faceau zgomot si asta ma deranja. Acolo trebuie sa faci liniste. Fara efort, poti sa-ti imaginezi cata forfota era odata prin cetate, cat trudisera oamenii sa care si sa aseze piatra peste piatra pentru a inalta asa o minunatie. Si ce vedeau la fiecare rasarit si apus…
Satul de la poalele dealului incepea sa se linisteasca. Vitele se intorceau de la pasune si stapanii le asteptau in poarta. Copiii nu se mai auzeau in batatura. Iar carutele disparusera de pe ulite.
Liniste. La est se intinde lacul Razelm. Oracaitul il anunta de la o departare impresionanta. La vest, soarele cade dupa lacul Babadag, undeva, in adancul apei. In fata spectacolului, nu poti sa nu realizezi sansa pe care o ai. Sa simti o stare singulara, de beatitudine.
Acolo esti obligat sa faci liniste. Piatra are atat de multe de spus.
Gauthier. Mon ami belge avec un coeur roumain. (Prietenul meu belgian cu suflet romanesc)
November 12, 2008 by razvan voiculescu · 6 Comments
Moto: Un prieten este o persoana cu care poti tace confortabil
Era 1978. Eram licean pe atunci si toate verile mi le petreceam la 2 Mai. Ne campam in cort si umblam in slipi toata ziua. Seara adunam lemne si, dupa ce se lasa intunericul, aprindeam pe plaja un foc de toata frumusetea. Apareau chitarile, cateva beri, asa rasuflate si calde cum erau… Apareau amicii care stiau sa interpreteze pe coarde L. Cohen, Cat Stevens sau B. Dylan.
Sa fi fost august in acel an, 1978… Plaja, ca de obicei, o facem la Vama Vache. Pe atunci, era tulburator de frumoasa. Cateva case ale localnicilor, un lan de floarea soarelui si plaja. Nisipul imens si neatins inca de “magistrala” arhitectura care ne minuneaza astazi. Si liniste.
Fara muzica data la maxim in difuzoare, baruri pe nisip, sau biftec tartar servit in restaurant. Ne simteam fabulos. Se citeau carti, jucam ring sau petanque, seara aveam ceaiuri dansante, organizam turnee de bridge. Ciudat, dar parca viata era mai armonioasa si mai plina.
Intr-o zi, pe marginea plajei aparuse o mica Mazda cu numere de Franta. Evident, toti eram foarte curiosi. Pe atunci, sa vezi o Mazda era ca si cum ai vedea azi un Aston Martin. Din ea a coborat o pereche. Ea imi era cunoscuta. El, urma sa aflam, era sotul ei. Gauthier. Inalt si subtirel, cu un spirit deschis, plin de voie buna, si un ras molipsitor. Am facut cu totii cunostinta, l-am bombardat cu intrebari despre Franta, Paris, Lumea Libera… El mi-a povestit, printre altele, de marea lui pasiune, motociclismul.
La randul meu, am reusit sa plec din tara la putini ani dupa acea prima intalnire. L-am revazut la Paris si imediat s-a legat intre noi o frumoasa prietenie. Neschimbata si acum.
Tot de atunci m-am indragostit, fara remediu, de motocicleta.
Sunt doisprezece ani de cand organizam anual o tura moto prin Romania.
De ani de zile strabatem in afara asfaltului, colturi, dealuri si vai. Sunt acele drumuri pe care numai tractoristi, mirosind a motorina, isi conduc cu maiestrie agregatele. Drumuri de bicicleta cu spite lipsa, sei tocite sau carute trase de cai obositi.
Redescopar tara pe 2 roti, impreuna cu acest prieten drag. El nu inceteaza sa se minuneze de cate locuri fabuloase avem.
Cine crede ca se recunoaste in spiritul de a calatori si a redescoperi locuri este binevenit sa-mi scrie. Putem calatori impreuna.
Recent Photos
