Enisala, dupa pietre si soare

Pregatesc sa fac un nou scurt metraj despre viitorul album de fotografie. De data aceasta, despre Dobrogea. Acea Dobroge pe care, cu plecaciune imi permit sa spun, este cunoscuta de foarte putini dintre noi (dar mai multe despre ea am sa va povestesc la sfarsitul verii).
Ma opresc acum in a istorisi doar despre colina ingradita de ape, stuf si o bucatica de sat. Enisala. Si despre tantosa cetate Heracleea, din varful colinei. O minunatie de loc.
Ajunsesem pe inserat. Vantul puternic de peste zi se linistise, iar pensiunea de la poalele cetatii era tot ceea ce puteai sa-ti doresti pentru confortul necesar. Am descarcat coburii motocicletei, mi-am strecurat intr-un rucsac aparatul de fotografiat si am cautat o cararuie pe care s-o apuc pe 2 roti. In curand avea sa se lase intunericul. Trebuia sa ma grabesc. Poteca cu pricina serpuieste dealul ca o spirala si se opreste brusc la portile cetatii. Acolo am proptit motocicleta si apoi am luat-o la picior. Ma grabeam sa parcurg ultimii metri ca sa ating cu palma piatra zidului, inca incalzita de soarele de peste zi.
Gasisem o piatra slefuita de vant pe care sa ma asez. Pasii mei faceau zgomot si asta ma deranja. Acolo trebuie sa faci liniste. Fara efort, poti sa-ti imaginezi cata forfota era odata prin cetate, cat trudisera oamenii sa care si sa aseze piatra peste piatra pentru a inalta asa o minunatie. Si ce vedeau la fiecare rasarit si apus…
Satul de la poalele dealului incepea sa se linisteasca. Vitele se intorceau de la pasune si stapanii le asteptau in poarta. Copiii nu se mai auzeau in batatura. Iar carutele disparusera de pe ulite.
Liniste. La est se intinde lacul Razelm. Oracaitul il anunta de la o departare impresionanta. La vest, soarele cade dupa lacul Babadag, undeva, in adancul apei. In fata spectacolului, nu poti sa nu realizezi sansa pe care o ai. Sa simti o stare singulara, de beatitudine.
Acolo esti obligat sa faci liniste. Piatra are atat de multe de spus.