Triunghiul Bermudelor la Iacobeni

Acum cativa ani, de la Bistrita spre Sibiu, am stabatut, in propriul stil prafuit, un zig-zag imaginat. Medias, Sighisoara, Porumbacu de jos. Zona e plina de sate semiparasite, izolate, uitate. Frumos, pentru un privitor in trecere. Imi propusesem sa revin. Vroiam sa le descoper in liniste.
Asa s-a intamplat. Si, ca sa ajung mai repede in zona, am ales una dintre soselele noastre cu statut de drum national. In fine,.. diferenta o fac, probabil, cele cateva carute mai putine si radarele din ce in ce mai multe.
Noaptea mi-am petrecut-o la Copsa Mare, intr-un colt de vale pe langa o bisericuta saseasca. Era foarte frumos ingrijita contrar minimalei “indemnizatii” pe care o primea. Administratorul lucra la un gater si, impreuna cu fiul si sotia, tinea asezamantul curat si pregatit pentru vizita turistilor. Din turla, urbanismul riguros nemtesc descoperea o priveliste verde, timida, virgina. Ce eliberare a mintii…
Nu tineam cont de drumuri sau de vreo directie anume.
La putin timp dupa, am nimerit la Cris unde-am poposit doar pentru o gura de apa clocita din coburi.
C-un ochi pe harta si altul peste vaile din jur, am ales drumul spre Iacobeni. Piatra si multe viraje. Printre micile ridicaturi de pamant, drumul serpuit se ingusta vazand cu ochii. Abia daca mai stiam pe unde sa continuam. Rar se mai iteau urmele vreunei carute. Ne-am verificat “micul compas”, zis si GPS. Ne zicea ca directia este buna. Bine, bine, dar pe unde? Urme ioc, seara se aseza si padurea se deschidea ospitaliera in fata noastra.
Ne-am luat dupa “compas”. Cei cu motocicletele mai grele incepeau sa aibe probleme cu echilibrul. Ceilalti le deschideau drumul. Padure, luminisuri, urcari, ceva urme razlete. Venea noaptea… Gluma se cam ingrosa. Cu toatea astea, spiritul aventurii ne zgandarea si mai tare.
Undeva, dupa un cot de vale, cateva lumini anuntau Iacobenii. Rromii de la marginea satului iesisera dintre chirpici si se holbau ca la niste naluci. Probabil ca din aceea directie nu prea aparea nimeni. Eram radiosi de reusita noastra. Nu intelegeam cum ajuseseram acolo. Dar ce conta!
Era prietenie si spirit de echipa.